Sambata, mergand prin padure, replica lui Andu cand a vazut un pom uscat rupt de la jumate, cazut pur si simplu pe pamant a fost ‘ce peisaj intamplator!’.
Natural, firesc, fara interventia omului.
La fel se vrea sa fie si ce am scris aici. Intamplator.

Leapsa de la AlphaFemale.

Pot vorbi despre mine fara sa spun de fapt nimic despre mine.

De multe ori povestesc intamplari fara sa imi spun parerea personala despre intamplarea respectiva. Cred ca inconstient mi-e frica sa nu afle altii mecanismul gandirii mele.

Dupa prima minciuna imi pierd increderea si imi pare rau pentru ca am mai pierdut un prieten.

Uneori ma uit la drame romantice proaste ca sa ma sensibilizez.

Imi plac oamenii, imi place sa ma anturez o perioada si apoi sa trec mai departe, la alti oameni.

Imi plac forumurile si oamenii internetului. Cu fiecare post citit aflu mai multe despre oameni, despre cum gandesc ei. Autorii cartilor se cenzureaza, aleg cuvintele pentru a exprima o anumita idee. Oamenii internetului de multe ori dau din taste pur si simplu, fara sa aleaga. Autentic.

Ma fascineaza ‘de ce’. De ce scriu eu asta? De ce citesti tu asta? De ce intreb asta?

Ma fascineaza ‘cum’ si multitudinea de raspunsuri posibile. Mai mult, ma fascineaza posibilitatea ‘cum’-urilor necunoscute.

Nu pot asocia dragostea cu ambitia, lupta, orgoliul, concurenta, oferta, obsesia. Este la un nivel mult mai inalt. Pur si simplu se intampla si nu dispare, ci doar e reprimata.

Nu cred in cuvinte, ci in ceea ce se exprima ele. Pot sa spun ‘da-te-n gatu’ ma-tii’ zambind, iar cineva sa stie ca de fapt inseamna ‘mi-a fost dor de tine’.

Cred intr-o energie care ne leaga pe toti, cred in ceea ce generic numim ‘telepatie’.

Am momente in care ma indoiesc de mine si pierd sensul tuturor actiunilor.

Cultura mea generala tinde spre zero si incerc sa indrept lucrul asta.

Nu retin numele (actori, autori, cantareti, politicieni etc.) decat daca le corelez cu un eveniment din viata mea. Nu dau importanta numelor respective, ci filtrez doar ideile si le retin.

Am avut perioade in liceu si in facultate in care regulat beam pana la black-out, de distractie.

Cu cat trece timpul, cu atat imi dau seama ca nu mai am multe in comun cu prietenii vechi.

Uneori ma simt singura.

Din cand in cand…

Leapsa mai departe cui citeste.

Datorita educatiei, cartilor citite, sau ale unor evenimente petrecute, oamenii devin inclinati catre spiritualitate, catre filosofie, catre introspectie.

La mine s-a declansat de la mancare.
Daca vreau sa ma exprim poetic, pot spune ca mi-am regasit sufletul in cosuri si in slana.

Din cauza (sau datorita?) cosurilor si a faptului ca orice as face slana ramane lipita de mine, am descoperit dezechilibrul hormonal. Initial tratat cu ignoranta si pasarea responsabilitatii catre medici, mi-a luat 2-3 ani sa realizez ca trebuie sa fac mai mult.
Asa ca am ajuns la tatonarea raw vegan, adica sa mananc numai alimente crude (mai degraba preponderent, pentru ca dupa o perioada de extremism, uneori mai bag si cate o chestie fiarta).

Incet incet am inceput sa ridic capul din pamant si sa inteleg dependeta mea si a celor din jur de multe obiecte/actiuni inutile, anumite tipare de manipulare, tendinte de reprimare, lipsa de responsabilitate si altele care nu fac obiectul acestui text. Si-asa mi-am indreptat curiozitatea nativa catre alte aspecte ale existentei ancootziene.

Faptul ca incet incet aproape toate valorile pe care le aveam inainte s-au dovedit a fi false, e un efect secundar. La fel si salbaticia si sictirul uneori fata de ceea ce multi ani am considerat fericire.

Dupa ce mi-am umplut un castron cu pepene taiat cubulete, m-am asezat la masa in bucatarie sa mananc, dar nu inainte de a da drumul la apocalipsa (televizor – realitatea TV).

Era un gras obosit (Prigoana) care vorbea tare si repede si dadea explicatii de ce a Oprescu l-a dus pe ta-su in Germania sa se opereze si spunea ca trebuie sa nu se mai dea bani de la stat pentru preoti, ca pana in ’99 nu au avut salarii si sa facem dreacu si spitale.

Imi vine sa vomit pentru ca un gras borat care nu e in stare sa aiba grija de el si de ce scoate pe gura, vrea sa aiba grija de tara.

Da-te-n gatu ma-tii.

Acestea fiind spuse, ma duc sa-mi analizez frustrarile si sa incerc ca pe viitor sa nu mai simt nevoia sa vorbesc urat despre semenii mei.

Dupa ce m-a trimis compania pe o caruta de bani la un seminar de review de 5 zile pentru CISSP in iunie, in iulie a trebuit sa dau examenul de CISSP. Pentru ca ma simteam total nepregatita pentru examen, mi-am luat o saptamana liber inainte de examen.

Si aici incepe.

Sabata si duminica mi-am facut curaj sa ma apuc de invatat, dar mai aveam cateva zile la dispozitie, asa ca am ars-o dubios.
Luni m-am intalnit cu Razvan si Leo sa lucram la proiectul cu aplicatia de gestiune.

Marti. Ei bine, marti am am incercat sa citesc ghidul oficial de la ISC2 pentru CISSP, dar dupa cateva pagini citite m-a luat somnul. am trecut la video-uri CBT nuggets, dar si alea ma plictiseau. Pana la urma mi-am pus niste audio books de la SANS pe mp3 player si m-am dus la alergat in parc. Atunci s-a lipit ceva de mine.

Miercuri si joi am repetat experienta de luni. Am asculat niste seminari audio de la SANS prin parc si mi-am hranit anxietatea

Vineri am reusit sa stau 2 ore sa ma uit pe ce era de toceala (in principiu la securitate fizica si la criptografie). Apoi, am vorbit cu cateva persoane si le-am rugat sa se gandeasca de bine la ancootza si sa aiba incredere ca iau examenul. De-a lungul timpului am descoperit ca smecheria chiar merge.

Sambata, la examen. Ma simteam nepregatita, dar stiam ca sunt sanse sa il iau. Plus ca universul tine cu ancootza
250 de intrebari grila cu 4 variante de raspuns, una singura corecta. Multe raspunsuri erau corecte, dar trebuia ales cel mai bun raspuns. De multe ori eliminai 2 raspunsuri, iar apoi ramaneai cu alte 2 perfect valide din care, evident, trebuia sa alegi unul singur.

Am stat 6 (SASE) ore (din care jumatate de ora am facut pauza si am mancat vreo 5 banane), adica am terminat penultima, cu 5 minute inainte sa expire timpul. Spre sfarsit aveam intrebari pe care le lasasem pentru review (mare greseala), asa ca a trebuit sa aleg la repezeala din instinct.
Intrebarile erau pe un caiet, iar raspunsurile se bifau pe un bilet (ca la loto). Unde chiar nu am reusit sa gasesc raspunsul, am pus bulina astfel incat sa arate bine pe biletul cu raspunsul, sa deseneze niste linii frumoase.

Examenul a fost misto, la modul ca mi-a excitat creierul la maxim Daca as fi reusit sa stau toata saptamana sa citesc official guide-ul nu stiu in ce masura m-ar fi ajutat, pentru ca foarte putine intrebari aveau raspunsuri concrete, extrase din definitii.

Dupa 4 luni si 3 zile am primit un mail de la ISC2. Eram cu parshu in demo room, iar cand am vazut mail-ul, m-am ridicat in picioare si am strigat SA MOARA MA-SA! AM LUAT CISSPU’. M-am dus in birou sa-l anunt pe tata’ lor tremurand (am niste reactii dubioase uneori), iar apoi m-am intors sa ma uit inca o data sa vad ca intr-adevar l-am luat.

Am trimis formularul de endorsement si CV-ul din care sa reiasa experienta de minim 5 ani in 2 sau mai multe din cele 10 domenii acoperite de certificare, iar ieri am primit mail-ul de confirmare.

Congratulations! It gives me great pleasure to be the first to address you with the Certified Information Systems Security Professional (CISSP®) designation!

Din 2009 pana acum s-a schimbat situatia la mosie.

Spic cel maidanez a murit otravit. Nu a stat legat niciodata si incepuse sa frecventeze toate nuntile din sat Venea tare epuizat acasa.

Regina, pisica roscata a crescut si a turnat niste pui.

Au aparut Spic si Lucky, cei mai prosti caini in viata. Ca sa-l citez pe tati, astia n-au vazut lumea d-afara. Pentru ca a suferit mult dupa Spic cel maidanez, nu s-a mai riscat sa ii lase si pe astia doi dezlegati cat nu e nimeni la mosie. Nu cumva sa plece la nunti.

Cocosul Mitica, dupa ce a jupuit toate gainile din curte, a primit ajutoare.

Curcanul Vasile, cel alb, este cel mai cuminte. Pentru asta, primeste mancare din palma si din cand in cand i se da voia sa iasa din tarc si sa se plimbe slobod prin curde. Daca-l prind Lucky si Spic, a belit-o.

Curcanul Radu Negru se cocoata pe gardul tarcului, dar nu stiu de ce si cum, sare inapoi tot in tarc, nu se baga in partea cealalta.

Cand este vorba de trairile interioare imi e greu sa ma exprim. Pentru ca nu gandesc mereu in cuvinte.

Gandesc in mecanisme, in imagini, in senzatii, in structuri. Ca si cum daca as gandi in cuvinte, cineva le-ar putea auzi si mi-ar fura gandurile ascunse. Daca sunt intr-o situatie naspa, nu ma gandesc “mama ce naspa de mine”, ci simt instant o senzatie de disconfort in capul pieptului. Atunci stiu ca e naspa fara sa transpun asta in cuvinte.

Vizualizez si transpun evenimentele in piese de lego pe care le imbin eu in mintea mea, fara sa exprim in cuvinte. Fac asocieri, analogii, agregari, am imaginea, simt senzatia. Dar nu am cuvintele. Iar cand incerc sa exprim in cuvinte, am mereu impresia ca ce transpun in cuvinte nu are cum sa aiba niciodata intensitatea a ce gandesc eu. Si pare banal. Asa ca nu mai spun in cuvinte.

Asa cum te sui pe bicicleta si pur si simplu mergi, fara sa iti spui in gand ca trebuie sa te pui in sa, apoi sa apesi pedala, sa tii bine ghidonul in mana. O faci pur si simplu, fara sa scrii un eseu pe tema asta. La fel stii si sa apesi pedala si sa balangani schimbatorul de viteze.

De aia pentru mine cuvintele nu inseamna mult.
De aia uneori stiu raspunsul dar nu pot argumenta.
De aia nu sunt capabila sa transmit in cuvinte trairile interioare.
Totul e in mintea mea

Poate ca trebuie sa mai citesc.

Azi a venit Mimi la mine. Dupa ce am fost in piata, dupa ce a zacut cateva ore, s-a trezit si a inceput sa se uite pe harta Bucurestiului care sta atarnata pe perete. A observat ea ca sunt multe cimitire in Bucuresti. Apoi eu am observat ca cimitirul e mai aproape de casa decat parcul. Asa ca in loc sa mergem in parc am mers sa ne plimbam in cimitir.

La ce am apucat noi sa ne uitam, cei mai multi ingropati acolo erau tigani (e doar o constatare, nu incerc sa jignesc pe nimeni). Am mai observat noi ca femeile traiesc mai mult decat barbatii, ca multi au murit dupa 80 de ani (ceea ce nu cred ca se va mai intampla la generatiile care au acum 30-40).

Si am mai observat ceva. Manele, fum, miros de gratar, umbreluta printre morminte. Erau acolo niste baieti negri cu burta care incingeau un gratar. In mijlocul cimitirului

Pentru ca mi-e greu sa car pepeni in brate de la Obor la Lizeanu, dupa ce am stat si m-am gandit si am trecut peste sentimentul de rusine pe care mi-l dadea ideea, am facut-o.

Mi-am luat carut pentru cumparaturi
40 ronisori de la Obor.